De ce ne facem blog

Si vine o zi ca asta, in care te hotarasti sa iti faci blog. E o zi trista, ca toate celelalte de altfel. Dar totusi are
o semnificatie ziua asta, si anume, aceea ca e ziua in care recunosti ca esti mizerabil, si ca vrei sa iesi din starea asta.
E ca un tipat pe care l-ai tinut prea mult in tine, si acum ii dai drumu afara cu toata puterea. Si pentru o clipa e
chiar mai mult de atat, e firul de ata de care ai nevoie ca sa nu cazi si mai adanc decat esti. Si te apuci si scrii, si iti
pui gandurile "pe hartie", si te gandesti; hei! nu mai sunt chiar asa de singur, cineva, tot va intra si va citi..
si acelui om ma adresez, si da.. parca incepe sa semene cu o discutie.. e ca si cum gandurile s-ar interconecta intre ele.
Dar aceasta senzatie de oarecare multumire, nu dureaza foarte mult. Cel putin in cazul meu, s-a terminat f repede. Cand am
intrat putin in itele "blogospherei" si am vazut, k de fapt nu e chiar asa simplu.. oamenii nu intra aiurea, sa vada ce scrie
un retard la ora 12 noaptea, macinat de angoasele personale. Pana la urma trebuie sa te rezumi la cei pe care ii cunosti,
si sa le spui: Hei! mi-am facut blog. intrati sa vedeti ce debitez. Imda.. de parca cuiva i-ar pasa. Si deci? concluzia?
Cu ce ramai dupa toata aceasta tevatura, aceasta incercare de evadare? Ramane ceva totusi.. ramane tipatul, pe care il dai
afara cu toata puterea, si pe care nu-l aude nimeni. Si tu.. sa iti citesti propriile randuri, si in loc sa refulezi,
te uiti la acele randuri, si parca iti vezi gandurile razbatand din ele, si reintrandu-ti in cap, pentru a-ti face
sufletul si mai apasat decat era..
De ce incercam incontinuu sa scapam, sa iesim din propriul suflet? De ce fugim de singuratate? De ce inventam in fiecare zi
metode mai complexe pentru a ne face auziti, daca oricum nu ne aude nimeni? Ne incapatanam sa credem ca exista o scapare
si ca noi o vom descoperi. Traim intre patru pereti goi, fara usi si fara geamuri, si cautam cu meticulozitate crapatura din
perete, cea mai mica speranta de a mai vedea cerul purpuriu, si de a mai trage o data in piept aerul verde. Vrem sa ajungem
dincolo, dar dincolo e la fel de liniste ca si aici, si ne risipim energia cautand lucruri inexistente. Eu prefer sa ma asez
jos intre cei patru pereti goi, si sa inchid ochii si sa vad cerul purpuriu si sa trag cu nesat din aerul verde.